Home»Tehnica»Istorie»Nume de cod „Sugga”. De pe vremea când Volvo făcea mașini de teren

Nume de cod „Sugga”. De pe vremea când Volvo făcea mașini de teren

0
Shares
Pinterest Google+

Foarte multe maşinării extreme au apărut pe lume doar pentru că fost nevoie de ele ca suport pentru armată, iar versiunea suedeză a unui 4×4 uşor are o origine complicată, fiind rezultatul unui mix dintre o limuzină de taxi şi o mecanică de camion. Construit într-o serie limitată la circa 720 de exemplare, Volvo TP21, cunoscut mai uşor drept „Sugga” este o apariţie exotică, iar existenţa unuia chiar în România ne-a stârnit curiozitatea de a-l cunoaşte în detaliu.

Text, foto: Răzvan Loghin

Într-o dimineaţă friguroasă de primăvară timpurie, merg către o străduţă din Bucureşti pentru a face cunoştinţă cu unul din cele aproximativ 300-350 de TP21 care mai există în diverse colţuri din lume, iar silueta inconfundabilă vopsită într-un gri mat este cea pe care o identific de la o distanţă de la care nu aş putea să recunosc niciun alt model contemporan. Până ce proprietarul face pregătirile de drum şi montează meticulos toate accesoriile la locul lor, respectiv lopata şi toporul care vin asigurate pe cabină în prinderi dedicate şi antenele pentru radiocomunicaţie rămase acum doar de decor, am timp să mă familiarizez cu o maşinărie pe cât de atipică, pe atât de robustă şi plină de personalitate. Caroseria solidă este uşor bizară din punct de vedere stilistic, jumătatea provenită din maşina de taxi a anilor 50 (Volvo PV831) fiind rotunjită, în timp ce partea frontală de camion este pătrăţoasă şi deloc rafinată ca detalii. Forma aceasta a fost şi motivul pentru care TP21 a ajuns să se cheme „Suggan”, cuvânt care în suedeză înseamnă „scroafa”. Iniţialele TP înseamnă Terräng Personvagn – maşină de teren pentru persoane, fapt pentru care Sugga poate fi considerat un strămoş al acutalelor SUV-uri care, dacă ne raportăm strict la latura de off-roader, se pare că nu au respectat nimc din reţeta suedeză. Interiorul este surprinzător de spaţios, iar principalii beneficiari ai confortului sunt pasagerii locurilor din spate, cel mai probabil aceştia fiind ofiţeri de rang înalt. Confortul este asigurat de o erotermă de încălzire care trimite aerul cald şi către spate, iar pentru zilele călduroase de vară, parbrizul se poate rabata în sus. Exemplarul nostru a întrat în serviciul armatei suedeze în august 1957 către o unitate numită Gotta, ce avea în componenţă o subumitate antiaeriană. Maşina a fost scoasă „la pensie” în octombrie 1979, iar un an după aceea, armata suedeză avea să renunţe complet la serviciile acestui model, multe exemplare ajungând la persoane particulare sau în diverse colecţii private.

Plecăm la drum şi observ că viaţa la bordul unui Volvo TP21 nu este tocmai una uşoară. Motorul pe benzină porneşte incredibil de uşor pentru vârsta lui şi aduce în aer mirosul de benzină arsă pe care mi-l amintesc din copilăria petrecută printre venerabilele de acum Dacia 1300 sau Lada 1200, însă punerea în mişcare a monstrului este o cu totul o altă poveste.

Cutia E9 cu patru trepte este produsă de Volvo şi nu este sincronizată, aşa că schimbarea treptelor se face apăsând ambreiajul de două ori şi aşteptând de fiecare dată ca pinioanele să se „înţeleagă” între ele, o sincronizare perfectă şi fără zgomote fiind posibilă de fiecare dată doar datorită măiestriei şoferului. Direcţia fără asistare servo este exact ce nu îţi doreşti atunci când ai sub tine două punţi rigide de camion şi anvelope mari cu profil de noroi. Frânele sunt şi ele croite pe specificul anilor 50, de asemnea fără asistare servo, iar circuitul hidraulic împinge lichidul către roţile echipate cu tamburi şi saboţi. Frânarea este totuşi bună mai ales că la ea contribuie şi motorul de cilindree mare şi rapoartele generoase din transmisie, care fac ca atunci când iei piciorul din gaz să simţi cum monstru ce depăşeşte trei tone dă să se cuminţească domol. Suspensia cu foi este, aşa cum mă aşteptam, una rigidă, iar una dintre caracteristici este faptul că arcurile faţă nu permit o comprimare foarte amplă, fapt pentru care nu este bine să te avânţi cu viteză în bolovani. Totuşi, Sugga este o maşiă destinată terenului greu, iar asta se vede din toată construcţia sa. Există diferenţiale blocabile pneumatic şi acţionate prin intermediul unor robineţi amplasaţi la bord, iar şasiul de tip deschis este la o distanţă apreciabilă faţă de sol.

Motorul este unul cu origini americane (Ford), care însă nu putea fi considerat unul performant nici chiar pentru anii 50. Acesta este complet din fontă, are şase cilindri, iar din cei 3,67 litri producea în tinereţe doar 90 CP. El reprezintă motivul pentru care, pe asfalt, Sugga se simte bine la un maxim de 60 km/h, viteză pe care o poate depăşi însă cu eforturi susţinute. Gradul de submotorizare se simte imediat ce trebuie urcat un pod sau dacă trebuie efectuată o depăşire, însă lucrurile se schimbă în teren, atunci când intră în schemă reductorul, ce dispune de o demultiplicare serioasă.

După aproape 60 de ani de la fabricaţie, Volvo TP21 este încă o exemplificare a faptului că mecanica clasică şi construcţia fără compromisuri sunt ingredientele perfecte atunci când vrei să te împotriveşti timpului. Deşi a trecut multă vreme de când exemplarul nostru şi-a încheiat socotelile cu milităria, farmecul său nu a încetat să atragă privirile trecătorilor şi a celor care opresc în trafic doar pentru a face o fotografie „monstrului” care, trecut prin degradarea specifică vârstei şi apoi a unei recondiţionări minuţioase, este iarăşi soldatul pregătit şi gata oricând să reintre în pluton.

Previous post

Land Rover 109, povestea unui exemplar ce a servit lui Ceaușescu

Next post

Start spre viitor. Am testat Hyundai Kona electric

No Comment

Leave a reply