Aproape de locul unde Jogger vede lumina zilei, pe un deal din Horezu, se produc anual zeci de mii de obiecte de ceramică tradițională, după un meșteșug intrat deja în patrimoniul UNESCO și ținut în viață de câțiva artizani locali. Am descoperit tainele acestui meșteșug cu ajutorul meșeterului popular Costel Popa și a soției sale dna. Georgeta.

Anul acesta am învârtit roțile unui Jogger în echiparea Extreme pe un traseu care avea să devină o adevărată paralelă peste timp. Am văzut cum tehnologia actuală a început să se contopească și să ajute tradiționalul, de la cuptoarele electrice ce aduc plusul de temperatură necesar pentru a stabiliza vasele, la binecunoscuta roată a olarului care a devenit și ea electrică, am descoperit cum se poate trăi și astăzi dintr-un meșteșug secular.

Am pornit la primele ore ale dimineții către Horezu, înfruntând mai întâi traficul aglomerat al dimineții, apoi autostrada și temutul Deal Negru, la bordul unui Jogger cu motor de un litru, căruia am planificat să-i oferim doar un plin de GPL pentru toată escapada. După un traseu sinuos și aglomerat, am ajuns să parcăm la distanță de câteva ore în curtea familiei Popa, aflată la a treia generație de olari.

În micul atelier, doamna Georgeta învârtea deja roata, lucru pe care avea să-l facă mare parte din zi. A dânsei este una acționată la picior, tradițional, pentru că la pictat are nevoie de o rotire în ambele sensuri, în timp ce domnul Costel folosește o roată electrică, pentru a forma fiecare vas în parte.

Povestea fiecărui obiect începe toamna, atunci când meșterii merg să ia pământul de pe un deal din zonă. Acesta este lăsat peste iarnă afară, să înghețe și să se dezghețe, apoi este măcinat, făcut turtițe și pus la păstrare în beci. Ce se folosește pe fundul unui vas este un pământ alb, măcinat de patru- cinci ori până ”unge un pic la mână”, acesta fiind semnul că va face priză cu vasul. După pictare, se lasă la uscat o zi sau două, apoi urmează finisarea și uscarea, care durează o lună de zile, abia apoi prima ardere. Pentru a doua ardere se glazurează, cu un praf alb ecologic și este nevoie ca vasul să stea la o temperatură de 1.200 de grade C.

Cum fiecare vas trece prin mâinile olarului de 10-12 ori, timp la care mai adăugăm perioada de uscare și arderile de la nivelul de turtiță până la forma finală, trece aproximativ o lună și jumătate.

Apropo, și în industria auto a fost folosită machetarea pe lut, care și azi mai există în anumite locuri, însă tehnologia a pus stăpânire pe acest domeniu,modelarea computerizată luând locul celei tradiționale în marile centre de dezvoltare, inclusiv la Dacia.

În ceea ce privește designul ceramicii de Horezu, acesta este ușor de identificat dacă vă uitați la autenticitate. Farfuriile și străchinile sunt pictate întotdeauna doar în interior, culorile tradiționale sunt alb, cărămiziu, maro, galben, verde și albastru, iar simbolurile specifice sunt: cocoșul, pupăza, peștii, șarpele casei, copacul vieții, spicele de grâu, spirala, coada de păun, motive florale, struguri, casa tradițională, Soarele și simbolurile religioase, precum crucea sau troița.

O parte dintre ele, cum ar fi cocoșul, se pictează cu un corn de vită care are în capăt o pană de gâscă sau de rață, iar restul cu gaiță, o bucată de lemn cu un ac în capăt.
Pentru a fi siguri că aveți în mână un obiect veritabil și nu una din copiile care au invadat piața, produse în China sau Bulgaria, puteți să vă uitați după marca încrustată pe spatele fiecărui vas, în cazul nostru: Costel Popa, Horezu, România.

Deoarece curiozitatea a fost cea care ne-a adus la Horezu, tot aceasta ne-a împins și către a explora mai mult zona, a cunoaște locurile de unde se extrage pământul, a cunoaște străzi și localități cu gospodării îngrijite și frumos decorate. Chiar dacă nu este un 4×4, Jogger este destul de ridicat de la sol, astfel că poate merge și dincolo de asfalt în limite rezonabile. Versiunea de echipare Extreme vine cu o funcție nouă acționabilă printr-un buton – Extended Grip, care îmbunătățește tracțiunea în situațiile mai dificile, așa că cele câteva urcări cu pietriș nu ne-au făcut să ne abatem din drum. Tot pe această versiune găsim și alte detalii care duc către ideea de aventură și de a folosi mașina mai aproape de natură, cum ar fi protecțiile mai bune ale pragurilor, covorașe rezistente la murdărie și materiale lavabile pentru scaune și fețele de uși.

Cumva, ai liber la a te murdări și poți rezolva totul când ai ajuns acasă fără prea mari bătăi de cap. Între timp, cei de la Dacia au aprofundat și mai mult ideea de outdoor, dezvoltând pentru Jogger o linie de accesorii care îl transformă în mini-camper, cum ar fi Pack Sleep, o cutie de portbagaj care prin extindere se transformă în pat, sau cort cu montare pe hayon.
Joggerul nostru s-a comportat exemplar chiar dacă l-am folosit din plin cu trei persoane la bord, cu uneltele deloc mici ale fotografului și accesând poate cele mai puțin prietenoase drumuri pentru motorul entry-level de sub capotă (ECO G-100), cu trei cilindri și capacitate de un litru.

Chiar și așa, am putut aprecia un rulaj liniștit, o dinamică bună specifică unui autoturism ușor și, mai ales, o economie importantă oferită de rularea pe GPL – foarte apropiată de cea pe benzină la capitolul consum, și care este în mod surprinzător mai energică (100 CP vs 90 CP).
La o apăsare de buton puteam comuta pe benzină și relua încă o dată povestea cu autonomia rămasă. 

Povestea detaliată a acestei ”aventuri” a apărut în numărul de vară 2023 al revistei 4x4Adventure.