Home»Noutati»Diverse»Expediţie 4×4 în Senegal. Jurnal de călătorie

Expediţie 4×4 în Senegal. Jurnal de călătorie

0
Shares
Pinterest Google+

O săptamană înainte de plecare, suim “tractoarele” pe camion cu destinatia Malaga. Nu avem chef şi timp de traversat Europa. Ne grăbim să ajungem la aeroport. De necrezut, aici ninge, suntem întorşi de două ori de la capătul pistei. Într-un sfârşit, decolăm!

Malaga, soare, 21 grade. Luăm un taxi, ne grabim spre hotel, acolo unde trebuie să echipăm “tractoarele”, fiindcă mâine dimineaţă trebuie să pornim spre Maroc. Ajungem la hotel. Nici urmă de maşini. Telefoane la transportor, maşinile au fost livrate la alt hotel, în apropiere. Le recuperăm rapid şi trecem la echipare. După câteva ore de scotocit şi îndesat de toate peste tot, pornim spre oraş să găsim un restaurant. Pornim cu astrocomica viteză de 90 km/h – atâta cât poate 88-ul – spre Algeciras. Prindem ferryboatul în ultimul moment şi in no time trecem gârla. Graniţa marocană, 30 minute şi suntem în partea cealaltă.

Africa. Autostrada ca în palmă. Oprim în Asilah. Campăm, vizităm Medina, facem planul pentru ziua următoare. Decidem să nu mai pierdem timp în Rabat cu viza de Mauritania, o vom lua de la graniţă. După doua zile şi rătăcirile de rigoare, ajungem în Sidi Ifni. Încercăm o pistă printre munţi, mult prea pietroasă, întoarcem şi aud un trăncănit puternic în stânga faţă. Cum nu găsesc nimic, decid să mă opresc la un garaj în următorul oraş. Spre seară oprim “La două cămile”, un loc de campare ţinut de o franţuzoaică în vârstă, care are grijă de noi ca o bunică. Dimineaţa mă duc în Tantan, găsesc un garaj de LR şi luăm maşina la puricat. Negăsind nimic, am scos braţele din faţă, am schimbat bucşile şi am găsit în sfârşit sursa zgomotului – lanţul dintre cablul şi cârligul troliului, lovea la denivelări mai mari în numărul de înmatriculare. Oricum, la banii ăştia nu schimbam nici un bec acasă. Măcar am bucşi noi. Îi dăm bătaie şi, după alte două zile, plus o furtuna de nisip, ajungem la graniţa de sud a Marocului. Lăsăm maşinile în rând (graniţa se închide la ora 18) şi intram la un, nu ştiu cum să-i spun, să îl numim… motel. Camere fără ferestre, apă nu curge, curent numai dacă deschizi uşa. Într-un târziu se porneşte un generator, avem lumină şi, după cum am constatat când ne-am întors, în cameră avem şi apa… peste tot, întrucât nu închisesem robinetul după prima încercare. Intram la somn, în paturi separate (din fericire), cu hainele pe noi. Dimineaţa, unul dintre noi se trezeşte plin de pişcături provocate de ceva ce bănuim că ar fi corespondentul puricilor în vremea dinozaurilor, judecând după mărime.

Graniţa marocană. Trecem de bariera si incepe dansul. Fise, politie, control vama, birou vama, iar politie, jandarmerie si in sfirsit cealalta bariere se deschide. Mauritania e la cativa kilometri. Intram în “No Man Land”, un teren accidentat, când nisipos, când stâncos, mărginit de nenumărate cadavre de maşini, care mai de care mai arsă sau dezmembrată. Fiecare conduce cum poate, pe unde poate, în două cuvinte, Mad Max. Ajungem la bariera mauritană, un soldat se uită la maşină, e prea jegoasă să se uite şi înăuntru, aşa că ne trimite la vamă cu hârtiile. Cum
nu avem vize, ne cam încurcăm, ne agaţă rapid un “fixer” şi pentru 10 euro ne promite toate aranjamentele. Mergem cu el să luăm amprente şi poze pentru vize, iar apoi dispare cu paşapoartele. Exact când începusem să ne panicăm, apare cu toate ştampilele, asigurările şi hârtiile maşinilor. Perfect. Suntem în Mauritania, e un ţinut cam ciudat, nu ştiu de ce . Controale de poliţie şi armată peste tot, le dăm doar câte o fişă completată şi trecem mai departe. Nu îi interesează acte, toţi sunt prietenoşi, zâmbitori. Intrăm în primul oraş să găsim o zonă de campare. Mizerie multă, gunoaie pe toate străzile, străzi care au fost proiectate largi, cu spaţiu verde între benzi, dar care, probabil că nu au
rezistat decât o săptămână. Gasim un un loc, suntem doar noi şi o familie franco-slovacă cu o fetiţă de 6 ani după ei. Deci noi suntem cei cu scaun la cap pană la urmă.

Ziua următoare încercăm să scoatem ceva bani. 11 bantomate şi nici un succes. Într-un tarziu aflăm că în Mauritania nu se acceptă decât Visa, care, la fiecare extragere taxează cu 12 euro. Ne facem loc printre rable, capre şi măgari lăsaţi de capul lor şi încercăm să ieşim din oraş. Nimerim pe un drum ce se opreşte în poarta unui cimitir, poartă care e închisă rapid de un oarecare, gândindu-se probabil că avem de gând să îl vizităm. Cum e prea departe să întoarcem şi, după calculele noastre şoseaua ar fi undeva în stânga, o luăm de-a dreptul peste nisip, aşa că după 15 minute prindem din nou asfalt sub roţi .

Mergem pe o şosea bună, mărginită de nisip cât vezi cu ochii, fără dune, fără denivelări şi fără nici un fir de vegetaţie. Ici-colo apar grupuri de câte 4-5 coşmelii din pământ sau corturi, reprezentând sate. Distanţa între ele e de câteva zeci de kilometri. In sfârşit, după 250km apare o staţie de benzină. Oprim să bem ceva rece, ne aşezăm la o masă de la prăvălia care vinde orez cu peşte şi nimic altceva, drept care trebuie să ne luăm be băut de la prăvălia de alături. În timp ce ne savurăm cutiile de cola, apare un LR nemţesc pe care îl mai întâlnisem şi în Maroc, iar proprietarul ne propune să mergem împreună spre plajă. Din păcate, timpul nu permite şi ţinem şoseaua încă vreo 150 km, până la o pistă de circa 40 km, ce duce pe ţărmul oceanului, unde campăm. În timp ce ne aranjăm tabăra apare un puşti, probabil de la vreuna din bărcile de pescuit care acostaseră în apropiere şi ne oferă doi peşti, destul de mari însă pentru nevoile noastre. Îl curăţăm în mare şi la tigaie cu el.

Pornim devreme. În Nouakchott, după ceva ratăceală care ne arată oraşul mai în detaliu, reuşim să găsim mult-lăudatul Auberge Sahara. Hmm, totală dezamăgire. În ciuda terasei primitoare, toaletele sunt mai mult decât africane, curentul e interrupt împreulă cu apa, iar poarta nu se deschide, lovită fiind de o maşină. Ni se propune să parcăm în faţa porţii, dar cum noi dormim pe maşini, renunţăm. Intâlnim doi greci veniţi cu scootere Vespa şi, ca nebunia să fie completă, întâlnim şi un englez pe un soi de minimobră cu un coş de supermarket în faţă. Făcuse trei luni până aici. Două sute de metri mai încolo e un alt auberge, ţinut de un mauritanian cu mană de fier, curat şi cu o bucătărie micuţă, dar excelentă. Parcăm sub nişte copaci cu flori mari, roşii şi fructe mari, ovale. Nu ştiu ce copaci erau, dar fructele s-au dovedit mai târziu a fi lilieci mari cât o găină.

Din nou pe drum. Relieful devine mai accidentat,nisipul mai portocaliu şi arborii de accacia se îndesec pe masură ce înaintăm spre sud. Părăsim asfaltul ce duce spre Rosso, frontiera cu cea mai proastă reputaţie din Africa şi intrăm în rezervaţia Djiama, din delta fluviului Senegal. Drumul excesiv de denivelat traversează mlaştini şi bălţi populate cu atât de mulţi flamingo încât peisajul pare roz, pătat doar de câţiva pelicani. Dupa 50 km ajungem la graniţă, plătim 10 euro de maţină la iesire şi trecem barajul, apoi 10 euro la senegalezi şi îi dăm bătaie spre St.Louis, pe o şosea ca în palmă, ce traversează un peisaj tipic african. Pentru ca impresia să fie mai reală, vedem şi primul babuin ce traversează strada chiar în faţa noastră.

Post de poliţie. Ni se cer actele apoi direct “cenq euro”. Îi spun că am centura pusa, el îi dă cu “cenq euro”, eu ii arăt centura cu insistenţă, aşa că până la urmă renunta şi ne lasă să plecăm mai departe. Trecem de nebunia oraşului
şi ne îndreptăm spre Lagune de la Barbarie, un estuar unde ar trebui să fie un loc de campare.
Două zile pauză, în hamac, cu cartea în mână, înconjuraţi de tot felul de păsări colorate şi-i dăm drumul mai departe. Ajungem la rezervaţia Bandia, sperând să găsim şi un loc de dormit. Nu are aşa ceva, iar un paznic ne spune că putem rămâne acolo dacă vrem să vedem rezervaţia devreme. Ne băgăm sub nişte copaci şi după ce observăm o
ceată de maimuţe curioase în apropiere, decidem că e mai inteligent să adunăm tot inainte de culcare.
De la administraţia rezervaţiei luăm bilete şi optăm pentru o maşină deschisă cu şofer,  în locul alor noastre. Înţeleaptă miscare, tipul cunoaşte locurile, intră pe unde nici nu ne-am fi gândit că se poate si depistează animalele cu o uşurinţă uimitoare. Ne apropiem mult de animale, vedem doi rinoceri de la 20 metri, ne dam jos din maşină şi
aproape că umblăm printre zebre şsi girafe. Trecem de o turmă de bivoli, speriem câteva antilope, iar un struţ iritat de prezenţa noastră se ia după noi.

Îi dăm bătaie spre sud, iar din cauza gropilor din asfalt mergem mai mult pe lângă drum decât pe el. Două zile mai târziu inaintăm paralel cu graniţa de nord a rezervaţiei Niokolo Koba. Întâlnim câteva focuri de pădure, oprim să vedem mai de aproape, iar un babuin mare trece în fugă prin faţa noastră, se opreşte ceva mai încolo şi strigă gesticulând la noi, precum un poliţai într-o intersecţie. Într-un târziu se plictiseşte şi pleacă. Şi noi la fel. Ajungem în Mako, trecem podul peste fluviul Gambia şi, pe o pistă laterală, găsim un camp cu case specifice locului. Campăm la câţiva metri de fluviu, ne întindem în hamace sub nişte magnolii uriaşe şi lenevim tot restul zilei. Hotarâm să stăm mai mult aici. A doua zi, acelaşi program de trândăvie, citim în hamace. Două iguane, de peste un metru lungime, se plimba liniştite printre tufişuri, iar o zburătoare ce seamană teribil cu un tucan, scormoneşte după insecte. Mă duc la pescuit cu doi puşti locali. Greu de dat la peşte cu un ochi la o familie de hipopotami – singura care a rămasi în zona asta după spusele copiilor – şi, cu celălalt, la un grup de femei care spală
rufe pe malul celălalt, topless .

Găsim un ghid şi plecăm să vedem nişte sate ascunse în pădure. Graţie lui, reuşim să intrăm în câteva curţi şi vizităm casa unui localnic, unde vedem cum se spală aurul scos din râu. E timpul să o luăm din loc. Ne îndreptăm spre Dinfidelo, în ţinutul basarilor, aproape de graniţa cu Guineea, singurul loc unde mai sunt cimpanzei. Batem pădurea o zi întreagă, ajungem până la cascade, nici urmă de cimpanzei. O lăsăm baltă, pornim spre Kedougou, unde petrecem Crăciunul într-un camping de safari care, culmea luxului, are opiscină excelentă.

Gata cu vacanţa, e timpul să ne întoarcem acasă. Avem două alternative, drumul pe care am venit, ori spre Mali şi apoi pe valea fluviului Senegal. Ajungem la o soluţie de compromis, o luăm spre direct spre nord, pe nişte piste uitate demult. Începutul e bun, pista e destul de lată şi merge direct spre nord. Câteva sate mici, oameni prietenoşi care ne salută în ciuda faptului că îi umplem de praf roşu. Încet, drumul se transformă doar în urme, iar într-un final, terminindu-se cu un sat. Încercăm să aflăm de la localnici unde suntem. Toţi se uită la hartă dar constatăm curând că nu ştiu să citească. Cineva ne deschide o poartă, îi spunem că nu vrem să campăm, dar el insistă şi, după ce intrăm în curtea plină de femei şi copii, ne spune că după ce traversăm râul din spatele grădinii lui, trebuie să urmărim poteca ce trece prin pădure şi să o urmăm pâna la urmatoarea pistă.

Cu greu ne strecurăm printre copaci şi ierburi, ajungem într-adevăr la pistă şi continuăm spre nord. Din când în când, o ceată de maimuţe sau câţiva facoceri, traversează liniştiţi drumul. Nu se deranjează decât când încercăm să ne dăm jos din maşini. Probabil nu au văzut prea multe maşini, dar ştiu precis ce înseamnă omul. Ajungem într-o aglomerare de colibe care prevestesc apropierea unui oraş (îl numim aşa fiind indulgenţi). După nenumărate manevre printre colibe, ajungem la asfalt şi, câţiva km mai departe, găsim un camping de vânatoare, unde reuşim să rămânem peste noapte. Până dăm jos de pe noi praful roşu care a patruns peste tot – LR urile se pare că vin din fabrică cu mai multe găuri în caroserie. bibilicile (foarte multe aici) sunt deja fripte în bucătaria micuţă a campului.

Urmărim fluviul, vizităm fortul de la Bakel, petrecem o noapte în Matam şi, după alte nenumărate ore de savană, ajungem în Podor . Ne cam învârtim în cerc până gasim un loc de dormit, dar dăm în sfârşit de un vechi hotel din era colonială, care e păstrat ca în vremurile glorioase de demult. Totul te duce cu gândul la filmul “Out of Africa”, patul uriaş cu plasă de ţânţari, mesele de lemn de sub magnoliile uriaţe, personalul care doar că nu te strigă Buana. Aşa se face că stăm încă o zi, timp care ne permite să facem un circuit în satele din împrejurimi, mult diferite de cele din pădurea din sud şi de cele din savană. La un moment dat, luăm pe drum o femeie care, deşi avea la mână un ceas cu cuartz, purta cu ea un topor facut dintr-o creangă, la care ataşase o lamă de oţel. Din păcate, m-am gândit prea târziu să fac un schimb cu ea.

30 decemrie. Pornim spre St.Louis pe un drum care se face din ce în ce mai bun şi ajungem destul de repede la un camping mic, ţinut de doi nemţi chiar pe ţărmul oceanului. Ne reîntâlnim cu grecii şi englezul din Mauritania. Mai târziu am aflat că englezul studiase arta la Iaşi şi vorbea câteva cuvinte în română. Petrecem revelionul aici de trei ori – ora est europeană, ora occidentală şi, fireste, cea senegaleză, după care, trecem a doua zi graniţa în Mauritania.
După o noapte pe plaja din Nouakchott, decidem să continuăm pe plaja spre nord şi stăm câteva zile în parcul Banc d’Anguin.

Revenim la asfalt şi intrăm în Maroc. De aici, îi dam bătaie spre casă, intrerupţi fiind doar de schimbarea unei furci de ambreiaj şi a unui simering. Se face frig, dormim prin hoteluri şi, după multă oboseală şi plictiseală, ajungem iar in Malaga, unde lăsăm maşinile şi prindem un avion spre casă. Cele şase săptamâni de hoinareală s-au terminat. Trist, dar cum tot ce e bun nu ţine mult, trebuie să ne întoarcem la muncă. Şi la plănuit urmatoarea tură.

Ce am învaţat din tura asta. E foarte important să pleci cu oamenii potriviţi. Am îtâlnit pe drum la dus, un grup care ulterior s-au despărţit pentru simplu motiv că dimineaţa nu îşi strângeau toţi bagajele în acelaşi ritm. Bagajele trebuie să fie cât mai uşoare, nu ne trebuie aragaz cu 2 ochiuri, zeci de oale, sau nenumarate rânduri de haine. Totul se spală şi se usucă în 2-3 ore. Atenţie însă, dacă ziua sunt peste 40 grade, în unele nopţi şi unele dimineţi, 2 grade este standardul. O grămadă de lucruri total inutile, dar care arată bine în poze, ne micşorează spaţiul interior şi adaugă kilograme ce solicită suspensia, care nu e oricum prea fericită cu drumurile africane.

Încercaţi să plecaţi cu maşini nemodificate mecanic. În caz de pană veţi avea probleme mari cu găsirea pieselor şi reparaţiile. Plecaţi la drum cu o atitudine pozitivă, încercaţi să intraţi în contact cu localnicii fără atitudinea arogantă a turistului cu maşină plină stickere. Oamenii (mai ales cei de la posturile de control) s-au cam săturat de aşa-zisele raliuri umanitare. Veţi cunoaşte altă lume, total diferită de inepţiile debitate de filmuleţele promoţionale ale
expediţionarilor de duminică, ce nu părăsesc şoseaua, dar postează o listă de pericole, de răpiri, jafuri şi alte chestii de te de doare mintea. Desigur, aceste pericole există, dar probabilitatea de a fi jefuit sau împuşcat e mult mai mare în Amsterdam decât în Africa de vest. Înarmaţi cu cunoştinţele necesare de mecanică, orientare, o doză de common-sense şi un zâmbet larg pe faţă, vă vor scoate din majoritatea belelelor.

Concluzia: Nu mai pierdeţi vremea cu speranţa că peste “X” timp veţi putea face şi drege, faceţi ce aveţi în plan cât mai repede posibil. Vremurile se schimbă, graniţele se modifică, maşinile de plecat de acasă vor fi înlocuite de cele electrice şi nu ne va rămâne decât să constatăm că nu avem cum căra cinci canistre cu curent electric în portbagaj.

Povestire şi fotografii: E. Ştefănescu

Editare si adaptare Web: 4x4adventure.ro

Previous post

Experiment: Nissan Frontier cu motorizare Cummins

Next post

Întâlnirea Naţională a fanilor Duster a ajuns la a şasea ediţie

1 Comment

  1. September 25, 2017 at 3:22 am —

    @E. Ştefănescu …

    salut,
    ai fost in senegal in 2014 si eu abia acum, in sept.2017 am dat de articol !!!
    parerea mea e ca as fi asteptat mai multe detalii din articol despre “camilele” voastre, gen an fabricatie (dupa aspect cred ca sunt destul de batriioare), cilindree, putere, etc …
    apoi daca au fost probleme tehnice in afara de cele specificate deja in articol …
    apoi ceva date statistice: nr de km facuti, consum de carburant, buget, …
    citi ati fost in “concediu”?
    masinile din poze se pare ca nu sint inmatriculate in RO …
    la generatii asa vechi se mai gasesc piese de schimb ?
    si poate ca imi vor veni si altele … dar tare m-as bucura daca mi-ai raspunde acuma, in caz ca iti mai aduci aminte aceste detalii …

    multumesc anticipat !

    ps: intre timp ai facut si alte “escapade” de acest gen ?

Leave a reply